


Moscova. Iarna.
Au trecut șapte ani de când am întâlnit-o pentru prima dată pe Katerina Morozova. Șapte ani de când o fată de șaisprezece ani a privit în ochii unui monstru și, în loc să fugă, m-a întrebat de ce eram atât de singur.
Pe atunci, eu aveam douăzeci și unu de ani în aparență. Murisem la douăzeci și șapte de ani, cu mult înainte ca ea să se nască. Pentru mine, timpul nu mai însemna nimic. Pentru ea, fiecare zi conta.
Acum, Katya are douăzeci și trei de ani.
Este soția mea.
Și poartă în pântece copilul meu.
Un copil care, potrivit tuturor regulilor pe care familia mea le-a cunoscut vreodată, nu ar trebui să existe.
Priveam Moscova prin ferestrele înalte ale apartamentului nostru, în timp ce zăpada acoperea străzile cu un strat alb, aproape ireal. Luminile orașului se reflectau în geam, iar eu îmi vedeam propriul chip palid printre ele.
Nu mă schimbasem deloc în ultimii șapte ani.
Ea se schimbase în toate felurile posibile.
Katya nu mai era fata care mă urmărea prin biblioteca vechii proprietăți a familiei Volkov, hotărâtă să afle fiecare secret pe care încercam să-l ascund. Devenise o femeie care mă cunoștea mai bine decât mă cunoșteam eu însumi. Îmi știa tăcerile, privirile și toate motivele pentru care uneori mă îndepărtam de ea.
Știa că nu aveam puls.
Știa că sângele omenesc avea un miros pe care nu-l puteam ignora întotdeauna.
Știa că, dacă mi-aș fi pierdut vreodată controlul, aș fi putut deveni cel mai mare pericol din viața ei.
Și totuși, mă alesese.
— Dmitri?
Vocea ei mă făcu să mă întorc imediat.
Katya stătea în pragul dormitorului, îmbrăcată într-un pulover larg, cu o mână sprijinită pe abdomen. Avea obrajii ușor palizi și o expresie pe care învățasem s-o recunosc: încerca să pară liniștită, deși ceva o neliniștea.
Într-o clipă eram lângă ea.
— Ce s-a întâmplat, iubito?
Ea își ridică privirea spre mine.
— Am vorbit din nou cu doctorul Sokolov.
Numele tatălui meu adoptiv îmi trezi instantaneu atenția.
Doctorul Aleksandr Sokolov nu era doar un medic renumit. Era omul care mă găsise după transformarea mea, cu mai bine de un secol în urmă, și cel care mă învățase că a fi monstru nu însemna neapărat să te comporți ca unul. Om de știință până în măduva oaselor, își petrecuse existența studiind limitele biologiei vampirilor.
Dacă cineva putea înțelege ce se întâmpla cu copilul nostru, acela era el.
— Și ce ți-a spus? am întrebat.
Katya ezită.
— Că trebuie să mergem mâine la clinică. Vrea să facă alte analize.
Mi-am coborât privirea spre abdomenul ei. Pentru prima dată după foarte mult timp, am simțit ceva apropiat de frică.
Nu frica de moarte. Murisem deja.
Frica de a pierde singura persoană care mă făcuse să-mi doresc să trăiesc din nou.
— Atunci mergem, am răspuns. Dar nu te mai las să treci singură prin asta.
Katya își încrucișă brațele.
— Dmitri, nu sunt făcută din sticlă.
— Știu.
— Și nici nu sunt unul dintre pacienții tăi pe care îi poți încuia într-o cameră până când consideri că lumea a devenit suficient de sigură.
Am privit-o câteva secunde.
— Ai terminat?
— Nu.
Aproape că am zâmbit.
Aproape.
— Atunci continuă, milaya.
— Ești imposibil.
— Și totuși te-ai căsătorit cu mine.
— Aveam o slăbiciune pentru bărbații dramatici și misterioși.
— Iar eu aveam o slăbiciune pentru fetele care nu știu când să fugă.
Pentru o clipă, amândoi am uitat de teamă.
Apoi Katya îmi luă mâna și mi-o așeză pe abdomenul ei.
— Dmitri… mi-e frică.
Cuvintele ei mă loviră mai puternic decât orice armă.
— Și mie, Katya.
Mă privi surprinsă.
Nu obișnuiam să recunosc asta. În familia mea, eu eram cel care rămânea calm când ceilalți își pierdeau cumpătul. Cel care lua decizii. Cel care nu se clătina.
Dar ea avea dreptul la adevăr.
— Nu știu ce va fi copilul nostru, am continuat. Nu știu dacă organismul tău va suporta sarcina. Nu știu dacă există ceva în lumea asta capabil să ne spună ce urmează.
I-am cuprins chipul cu palmele reci.
— Dar știu un singur lucru. Nu te voi abandona. Nici pe tine, nici pe copilul nostru.
Katya își lipi fruntea de pieptul meu.
— Atunci promite-mi că nu vei lua decizii în locul meu doar pentru că ești speriat.
Am închis ochii.
— Îți promit că voi încerca.
— Dmitri!
— Bine. Îți promit.
Mă sărută scurt, iar eu o strânsei la piept, ascultându-i bătăile inimii. Era un sunet pe care îl cunoșteam mai bine decât orice melodie, un sunet care îmi amintea, în fiecare secundă, cât de diferită era ea de mine.
Și cât de mult aveam de pierdut.
Atunci telefonul meu vibră.
Un singur mesaj de la Aleksandr.
“Vino imediat cu Katerina. Rezultatele preliminare au sosit. Dmitri, trebuie să vorbim înainte ca restul familiei să afle.”
Am recitit mesajul de trei ori.
— Ce este? întrebă Katya.
Am blocat ecranul.
— Nimic de care să trebuiască să te îngrijorezi în seara asta.
Ea se îndepărtă imediat de mine.
— Ai promis că nu mă vei minți.
Avea dreptate.
Și uram faptul că avea dreptate.
I-am întins telefonul fără să spun nimic. După ce citi mesajul, fața i se schimbă.
— “Înainte ca restul familiei să afle”? Dmitri, ce știe tatăl tău?
— Nu știu.
— Dar bănuiești.
Am privit-o în ochi.
— Da.
În acel moment, soneria apartamentului răsună.
Nu aveam nevoie să mă uit pe cameră pentru a ști cine venise. Recunoșteam mirosul lor chiar și de la distanță.
Familia mea.
Irina și Nikolai, gemenii vampiri care se certau din orice, deși ar fi distrus pe oricine ar fi îndrăznit să-l rănească pe celălalt. Vera, sora mea adoptivă, care vedea uneori fragmente din viitor și care, în ultimele săptămâni, refuzase să vorbească despre viziunile ei. Și Maksim, cel mai tăcut dintre noi, care își petrecuse ultimii cincizeci de ani încercând să înțeleagă dacă vampirii puteau avea vreodată o viață cu adevărat normală.
Toți erau deja prea interesați de sarcina Katyei.
Niciunul nu știa însă cât de mult se temea Aleksandr de rezultatele analizelor.
Am deschis ușa.
Irina intră prima, cu o expresie neobișnuit de serioasă.
— Dmitri, avem o problemă.
Nikolai o urmă, aruncându-mi o privire scurtă.
— Dacă e vorba despre copil, ar trebui să ne spui tot ce știi.
— Nu este o problemă de familie, am spus rece. Este viața soției mele.
— Tocmai de aceea este o problemă de familie, interveni Vera.
Apoi privirea ei se opri asupra Katyei.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, sora mea părea cu adevărat speriată.
— Am avut o viziune, șopti ea.
Camera amuți.
— Ce ai văzut? întrebă Katya.
Vera își strânse mâinile.
— Nu am văzut copilul.
Mi-am încordat maxilarul.
— Atunci ce ai văzut?
Ea mă privi direct.
— Am văzut familia noastră înconjurată de vampiri pe care nu-i cunosc. L-am văzut pe Aleksandr arzând toate dosarele din laborator. Și te-am văzut pe tine, Dmitri…
Se opri.
— Pe mine ce?
— Îngenuncheat în fața unui străin. Cerându-i să-ți cruțe soția.
Am simțit cum ceva vechi și întunecat se trezește în mine.
Nimeni nu avea să se atingă de Katya.
Nimeni.
M-am apropiat de soția mea și i-am cuprins mâna.
— Ascultă-mă bine, Katya. Indiferent ce urmează, nu vei fi singură.
Ea îmi strânse degetele.
— Știu, Dmitri.
Dar când își coborî privirea spre abdomenul ei, am observat lacrimile pe care încerca să le ascundă.
Șapte ani.
Șapte ani în care învățasem să iubesc o femeie muritoare fără să mă tem de diferențele dintre noi.
Șapte ani în care crezusem că iubirea era singurul lucru de care aveam nevoie pentru a înfrunta eternitatea.
Acum urma să aflu dacă mă înșelasem.
Pentru că, undeva în Moscova, cineva aflase deja că soția mea purta un copil conceput de un vampir.
Iar acel cineva nu avea de gând să ne lase să trăim în pace.
Am privit-o pe Katya, apoi spre familia mea.
— Nimeni nu se a
propie de ea fără permisiunea mea.
Pentru prima dată în ultimii o sută de ani, am fost gata să declar război întregii lumi.
Nu pentru sânge.
Nu pentru putere.
Ci pentru familia mea.
Și pentru copilul pe care încă nu-l ținusem niciodată în brațe.